Undeva între pauzele dintre săptămâni, luni și ani, atunci când trăiam cu sufletul, el își lua rămas-bun de la mine: -Timpul le va rezolva pe toate… Mă doare și îmi pare rău că nu am fost la fel de constant în hotărâre. -De ce să te doară? De ce să-ți pară rău? -Poate nu sunt suficient de matur pentru a lua o astfel de decizie radicală… Mi-ar fi plăcut...

-Dragul meu călău, trăiesc prin tine și pentru tine. Putem scrie cea mai frumoasă poveste împreună… -Toate poveștile au un sfârșit. La ce bun? Hai mai bine să nu mai proiectăm idealuri de neatins. Gustul dezamăgirii e amar. Prefer vinul, mulțumesc! -Sunt suflete ce iubesc alte suflete în absență. De-am fi mai aproape, ne-am topi așteptările și am așterne altfel gândurile. Sunt prietenii ce se nasc din ploi...

- Suflete, poate ai fost doar o lecție, un fragment, o bucată de drum mult prea bătătorită deja. Mă îneacă praful tău. Hai să luăm o pauză. Vreau să ne distanțăm. Uite, nu te ucid așa cum crezi tu. Tu nu vezi că drumul s-a îngustat și nu mai avem loc amândoi? Răscolim prea mult praf și construim furtuni din nisip. Nu ne ajută. -Te-ai gândit la...

Port un dialog cu sufletul meu. Nu-l mai iubesc și vreau să-i explic de ce aleg să mă îndepărtez de el. I-am dat întâlnire pe dealul de unde văd marea mai departe și simt vântul ca făcând parte din pielea mea. Pe timp de noapte - să nu ne privim în ochi, dar să ne putem auzi cel mai bine. Stelele ne sunt spectatorii unui teatru...