21 dec. Fragment din romanul Dialoguri cu Sufletul

Port un dialog cu sufletul meu. Nu-l mai iubesc și vreau să-i explic de ce aleg să mă îndepărtez de el. I-am dat întâlnire pe dealul de unde văd marea mai departe și simt vântul ca făcând parte din pielea mea. Pe timp de noapte – să nu ne privim în ochi, dar să ne putem auzi cel mai bine. Stelele ne sunt spectatorii unui teatru jucat cu întârziere.

– Degetele tale nu-mi vor cânta emoții pe piele, buzele tale nu vor cunoaște buzele mele, iar îmbrățișările nu ne vor pierde-n răsărit. Altcineva îți va urla iubirea-n lume, eu o voi stinge-n șoapte. Ne pierdem sufletele, le contopim cu altele străine și ne va spăla marea de păcatul nesincerității. Dar nu și timpul. Clipele nebune nu ne vor ierta lipsa curajului, iar viteza lor ne va topi ca pe o lumânare stinsă înainte de vreme. În întuneric ne vom pierde luminile din priviri. Ah marea – turbată parte din existența-mi efemeră! Cu valuri nervoase de neputință, cu miros de sare și alge adunate de vânt. Cu pietre măcinate-n nisip pentru îngroparea unei părți din noi. Cea mai luminoasă. Ne rămâne întunericul luminat de Luna care ne știe cele mai intime secrete. Îmi cântă marea oda drumului ce trebuie să-l măsor cu pașii. Desculță. Alteori, mă ascultă în liniște. Atunci când eu urlu cu disperare. Murim zilnic în secunde de visare. Vom muri complet în sfârșitul clepsidrei de uitare.

– M-ai adus la mare pentru că vrei să mă redescoperi sau pentru că vrei să mă ucizi? În tine.

Anida Lasto – Dialoguri cu sufletul