27 dec. Fragment din Dialoguri cu Sufletul

-Dragul meu călău, trăiesc prin tine și pentru tine. Putem scrie cea mai frumoasă poveste împreună…

-Toate poveștile au un sfârșit. La ce bun? Hai mai bine să nu mai proiectăm idealuri de neatins. Gustul dezamăgirii e amar. Prefer vinul, mulțumesc!

-Sunt suflete ce iubesc alte suflete în absență. De-am fi mai aproape, ne-am topi așteptările și am așterne altfel gândurile. Sunt prietenii ce se nasc din ploi de versuri și sunt iubiri ce mor în cuvinte nerostite. Murim în pauzele de tăceri. Strop cu strop. Sunt suflete ce iubesc alte suflete în explozii de lumini. De-am fi mai departe, artificiile s-ar stinge-n nopțile prea reci. Sunt doruri ce n-ar rezista în timp și șoapte ce s-ar pierde prea ușor. Sunt suflete ce iubesc alte suflete în tăcere. Nu se ating, nu își vorbesc, nu se văd și nu se vor. Dar se iubesc mai mult ca alte suflete. Sunt dureri purtate-adânc în inimi prea fragile, ce se tem să nu se spargă dacă se-ntâlnesc. Eu sunt sufletul care iubește și partea cea mai neagră din tine. Te iubesc și fericită, dar te iubesc și atunci când lacrimile îți scurg machiajul în furtuni existențiale din care nu mai știi cum să ieși. Te iubesc întreagă, nu pe bucăți. Și totuși, tocmai de mine alegi să te îndepărtezi.

-Cândva te-am iubit mai mult decât ai fi putut înțelege. Atunci nu gândeam.

“Pașii tăi s-au împiedicat atunci când te îndepărtai de pașii mei. Ai făcut o pauză, te-ai uitat timid înapoi, ai murmurat o mulțumire, apoi ai plecat definitiv. Te urmăream în tăcere pe buze și cu urlete-n suflet. Eu am rămas pe loc. Nu am îndrăznit să mă mișc sau să sper. Urmele tale mi-au săpat gândurile, le-au amestecat și le-au lăsat să se așeze singure înapoi. Coridoarele vieții ne-au micit pașii. Și noi ne-am pierdut.”

Anida Lasto – Dialoguri cu Sufletul