Pandemie

Un deget alunecă lin spre nemurire
Și taine mângâie-n drumul sălbatic
E foșnet de frunze și-o șoaptă subțire,
Iar torța e stinsă, în jur doar jăratic.

Un ochi își mișcă anevoios pupila
Spre unde pierdute-n amar de nestins,
E vântul ce bate închis într-un clopot,
Pământul se scurge pe-un deget deschis.

O ureche se-apleacă pe patul de iarbă
S-asculte un cutremur pierdut în abis,
E soare pe cer și morții ne cheamă
Să-i plângem cu jale-n sicriul închis.

O buză pătează cu sânge năframa,
Să muște din struguri cu mare păcat
Și plouă cu sâmburi de-amare regrete
Să-ngroape o țară cu neamul uitat.

O palmă cuprinde istoria nescrisă
Din vorbă în vorbă cântată prelung,
Din cui mai atârnă o hartă desprinsă,
Nici bocet nu sună, nici lacrimi nu curg.

Obrazul îngroapă tristele lacrimi
A celor ce zac răpuși de blestem,
Nu de război se moare pe lume,
Cu toții acum – de-un virus se tem.

Un braț se întinde spre lemnul pierdut,
Uscat e pământul de seva iubirii,
Trădarea cea nouă nu zace-n sărut
Sub măști se întinde – Hora Unirii.

Un plămân se zbate cu ultime puteri
De infectarea noii religii a fricii –
Respiră, fii liber, îndrăznește să speri
E viață în moarte – în buzunare capricii.

Prin vene pulsează revolta gândirii,
O inimă se sfarmă, o alta învie curat,
Renască din credință puterea iubirii –
Adevărului nu-i zace bine mascat.

No Comments

Post A Comment