Destin in pasi marunti – Dualitate

Am avut parte de o săptămână istovitoare. Ultimele luni m-au obosit nu doar fizic, ci și psihic, în goana dintre lume și eu, în depărtarea dintre mine și lume. M-am întins pe pat, încercând să stopez avalanșa de gânduri. Luminile, ce răzbat prin geamul închis, dansează pe tavanul gol. La fel de gol ca sufletul pe care îl scald între anxietăți și realitate. Pereții sunt mai gri decât ultimul gând ce l-am îndreptat către tot prezentul din care nu mă pot desprinde, oricât aș ascunde trăirile sub măști de care mă împiedic. Cine sunt EU, atunci când nu mă mai recunosc nici măcar în singurătate?

Închid pleoapele cicatrizate de prea multe imagini proiectate în scenarii al căror sens nu-l pot defini. Apoi le mai deschid pentru un moment. Poate ultima lumină jucăușă ascunde un răspuns subtil de care totuși nu am nevoie. Singura nevoie mi-e liniștea la care nu mai pot ajunge. Cobor privirea spre palmele-mi grele, atunci când duc poveri pe umeri, și ușoare atunci când mângâieri tandre îmi dezvăluie cu delicatețe sensibilitatea pe care încerc să o ascund. Mă ridic brusc din patul care parcă-mi arde spatele și pășesc hotărât spre oglindă. Ridic tonul într-o ceartă cu lumea întreagă – prin mine.

Mă descompun în bucăți, precum un puzzle în mâinile jucăușe ale unui copil. Ochii mei căprui, ce devin negri atunci când mă enervez, sunt calzi doar în momentele în care zâmbesc dincolo de încercarea de a intimida. Buzele perfect simetrice râd cu poftă, precum aruncă cele mai tăioase cuvinte. Acum le impun tăcere prin strângerea unei țigări, ce sper să mă calmeze. Mă chinui să găsesc un autocontrol pe care animalul sălbatic din mine îl respinge, iar copilul fragil îl caută cu disperare. Cu brațele-mi conturate perfect în exersările forței ce mă eliberează de energiile negative, aș vrea să o frâng pe femeia ce m-a înfrânt și să o cuprind pe femeia ce m-a stârnit. Însă nu-mi dau seama de e un diavol cu chip de înger ori un înger cu forme de diavol.

Mi-a lăsat pe piept o urmă de inel în care zace imposibilitatea manifestării instinctului. Mă lupt cu rațiunea și conștientizez că inocența jocului cu emoțiile nu este decât o mlaștină ucigătoare în care refuz să mă afund. Fiindcă nu-i pot citi intențiile reale. Iar dincolo de semnalele ei, sunt doar neputințe mascate în dorințe ce nu ar naște decât dezamăgiri.

Nu o pot citi. Nici nu am vrut până acum. Aveam o altă imagine formată asupra a ceea ce întregește ea. Realitatea m-a izbit, aruncându-mă într-o vâltoare a confuziei din care nu știu cum să mă ridic, dincolo de a riposta cu replici mai mult sau mai puțin inspirate. Eu cu cine stau de vorbă? Câte femei zac în ea? Evit să o întreb. În stilu-i caracteristic, mi-ar răspunde că în ea pot găsi toate femeile. Iar asta m-ar speria și mai mult. Eu nu le cunosc pe toate, nu vreau, nu are sens. Vreau să înțeleg o singură femeie, însă pe ea nu o pot asocia unui tipar cunoscut. E duală. E cel mai convenabil să afirm asta, nereușind să o identific cu imaginea celor cunoscute de mine. Încerc să o atac pentru a o dezarma, dar ea mă sfidează, zâmbind malefic.

Am cuprins-o cu o mână, în timp ce tremura. De frig. Bineînțeles că mi-am imaginat cum ar fi ca sursa tremuratului ei să fiu eu. Și m-am distanțat. Îmi fierbe sângele și-mi îngheață rațiunea. Atingerea ei mă paralizează. Animalul din mine se zbate în cușca unei violențe născută din războiul unor reguli ce mă sufocă.

Mă cert în oglindă.

O pedepsesc cu tăcere.

Mă trezesc.

Am visat că eram bărbat – corespondentul meu masculin într-o luptă pierdută între orgoliu, dorință și rațiune. Orgoliul mi-e caracteristica predominantă. În vis. Între vis și realitate, câștigă dorințele ce nu pot fi numite slăbiciuni, doar blamate de judecata subiectivă a celor din jur. În lumina lucidității, rațiunea își sapă formele seci în dualitatea-mi de ne-nțeles.

Lumina jucăușă a razelor de soare îmi îndeamnă pașii spre oglinda spartă ce atârnă de peretele mut. Puzzle-ul își regăsește forma dincolo de diformitățile inerente ale unei personalități ce a izbucnit în întreaga-i furie față de propriile slăbiciuni. Sunt femeie. Sălbatică prin natură, cizelată prin decizii și sentimentală prin dorințe. Îmi trădează chipul o fracțiune de emoție. Poate că sunt duală. Ca o formă defensivă de tratare a unor sensibilități mascate. Am făcut dragoste, am iubit, am urât și am abandonat într-un singur vis. În realitate, mă privesc în oglindă și-mi leg măștile cu deprindere.

Eu sunt ceea ce ai putea avea doar dezlegându-ți ochii în acord cu sufletul și dezbrăcându-te de temeri. Eu sunt nefericită în propria-mi realitate și împlinită în vis. Dar foamea de iubire nu se potolește cu hrana unei iluzii abandonate-n miez de noapte.

Cine sunt eu? Cine ești tu?

Anida Lasto – Destin în pași mărunți

anida lasto imagine

No Comments

Post A Comment