13 nov. #ProiectNou

E ciudat cum ucidem pasiunea cu temeri nejustificate. Tânjim după ea, însă o alungăm, sperând că am luat decizia corectă. Între corect și confortabil, linia subțire a devenit doar  un paravan în spatele căruia ascundem scuze metaforizate. De ce să ne complicăm viețile legându-ne de raza aia de soare ce a stârnit un întreg incendiu pe interior? E mai ușor să ne întoarcem pașii în direcția opusă atunci când stropii de ploaie îi rugăm a ne uda hainele pe care le-am dori totuși căzute… Ce distanță zace între două orașe atunci când apropierea dintre noi este o conexiune rară ce nu ne e dat a o întâlni în fiecare anotimp? Câtă lașitate să ascundem în spatele unei soarte potrivnice, ignorând soluțiile? Ochii care nu se văd, nu se uită. Se întorc voit spre alte destinații doar atunci când renunțăm la propria noastră rază de soare ce ne-ar putea fi iubirea despre care tot vorbim că ne-o dorim și nu o mai putem găsi.

Am trecut prin prea multe despărțiri ca să nu recunosc semnele unui abandon prematur din motive care nu-și găsesc suficient spațiu pentru a fi enumerate. Totodată, am folosit și eu multe scuze în cadrul acestor despărțiri. De dragul eleganței. Fiindcă dramele suplimentare nu ne ajută în nici un fel.  Dar nu e cazul de drame între noi. Între noi a fost orice, numai dramă nu. Pasiune, dorință, entuziasm, dor, fericire, sex, dragoste, empatie și multă sinceritate. N-am pus piedici pe drumul tău și nu ai pus piedici pe drumul meu. Avizi de libertate, ne-am respectat-o cu sfințenie. Nu am fost a ta și nu ai fost al meu. Nu prin cuvinte lipsite de sens. Am fost un întreg în clipe cât o veșnicie din care ne-am desprins cu greu.

Am putea nega totul. Am putea spune că am trăit o aventură efemeră. Dar cât adevăr ar cântări în consolarea convenabilă, dar falsă? Ce înseamnă relație serioasă și definitivă? Și ce înseamnă obișnuință? Le-ai legat într-o continuitate îmbibată de monotonie. O maladie pe care încearcă să ne-o ofere ca pe un tratament persoanele din jurul nostru  ce ne doresc binele. Un bine izvorât dintr-un simț al proprietății dus la extrem pentru propriile lor neputințe. Mania unui control deținut asupra noastră, ce le conferă iluzia unei puteri false. Și sunt de acord să ne lăsăm manipulați de cei dragi, conștientizând. Și câți sunt dragi cu adevărat?

Deseori, te simt mai aproape decât îi simt pe cei din jurul meu. Chiar de ne despart kilometri, alte persoane sau tăceri, ori de valsăm între incertitudini. Mi-ai dat dreptate atunci când spuneam că dorințele sufletești nu se pot numi greșeli. Și nu-mi mai pasă de ani buni de păreri, orgolii sau alte pierderi de timp. Nu-mi pasă de greșeli. Doar de dorințe. Și astăzi încă îmi ești dorință. Mă aflu la cumpăna dintre libertate și egoism. Și sunt mai egoistă decât crezi. Atât de egoistă încât nu ți-aș da drumul încă.

Detest lașitatea. Vreau să-mi iau rămas-bun privindu-te în ochi. Detest promisiunile, dar iubesc provocările.

Anida Lasto