Sunt Adelina, am 30 de ani și mă feresc de iubire. Nu din lașitate, nici din superficialitate, ci din prea multe dezamăgiri trăite până în măduva durerii, am decis să reneg cel mai frumos sentiment, cea mai pură și lipsită de egoism stare. Cunosc iubirea cu toate formele ei, sunt o cunoscătoare într-ale bărbaților, seducătoare prin definiție, sentimentală doar când decid, pasională cu porția, cinică în cea mai mare parte a timpului. Sunt suma experiențelor trăite plus o porție de autoînvățare independentă de subiectivități. Mi se spune des că sunt rațională, analitică, tăioasă în declarații. În ultimul an am refuzat să mai ascult vocile din jur. Toamna trecută m-am privit cu adevărat, pentru întâia oară, în oglindă. Și am plâns. Nu de milă, nu de rușine, nici din iubire. Nu mai plâng din iubire. Mi-am promis! Plânsul mi-a izvorât din sinceritate. Brutala sinceritate de a mă privi dezbrăcându-mă lent de temeri, de măști, de minciuni, de adevărul schimbător, de timp și de dureri. Am căutat esența ce zăcea pitită timid în colțul aburit al oglinzii aparent deformate. E nevoie de diformitate pentru a întrezări totuși un contur. Apuc viața de un fir ce atârnă singuratic, firav și ud de lacrimi. Viața e o pătură ce acoperă murdăria patului în care am abandonat iubirea. Eu zac dezgolită în fața oglinzii și mă privesc fix în ochi. Pătura e aruncată pe parchetul prăfuit de pașii celor care au plecat. Toți au plecat. Am rămas doar eu și ceața din oglindă.

El este Adelin, are 37 de ani și susține că nu a iubit niciodată. Se privește fugitiv în oglinda din baie, dar se oglindește des în ochii copilului lui. Lumină, puritate, absolut.