15 iun. LIBER ~pe Tinder~
Ziua de luni era bună, însorită și nu foarte aglomerată. Prietenul meu, Liviu, urma să îmi facă o vizită după programul de lucru. Liviu este un suflet extraordinar, un prieten de nădejde, un om de calitate, un bun ascultător și un sfătuitor sincer. Țin la el ca la ochii din cap și, dacă nu ar fi fost gay, aproape sigur l-aș fi luat de bărbat.
În jurul prânzului, primesc mesaj de la Adelin:
-Ciao! Cum ești?
-Ciao, sunt bine. Cum e ziua ta?
-E ok, relaxantă. Astăzi și mâine stau doar la birou. După, plec în delegații, am drumuri de făcut. Ești la muncă?
-Lucrez de acasă astăzi. Mâine plec și eu în delegație.
Îmi stârnise curiozitatea prin determinarea cu care îmi scria constant, deși eu continuam să fiu indiferentă în ceea ce îl privește. Așadar, voiam să văd poze cu el. La urma urmei, nu știam exact cu cine comunic. L-am sunat. Nu a răspuns. M-a sunat când nu am putut eu să răspund. Nu ne-am sincronizat, dar mi-a trimis mesaj:
-Te sun după ora patru. Nu mai pot vorbi. Pup.
S-a ținut de promisiune și, după încheierea programului de muncă, m-a sunat. S-a făcut ”vinovat” de primul zâmbet pe chipul meu. Eram din ce în ce mai curioasă să-l cunosc, dar nepregătită să-mi recunosc asta.
– Bună, dragă! Ce faci? Scuze că nu ne-am sincronizat, dar când ai sunat tu, nu puteam eu, apoi nu ai mai putut tu… Dar acum avem timp, eu am, sper că ai și tu, începuse energic.
– Am terminat și eu cu munca pe astăzi, sunt bine. Auzi, ia spune-mi și mie ce profil de Facebook ai? Eu încă habar nu am cu cine stau de vorbă, vreau să văd cum arăți.
– Nu găsești nimic pe Facebook legat de mine, am un profil, dar nu am poze.
– Ce e cu atâta confidențialitate? Ești asasin plătit? l-am întrebat cu ironie.
A început să râdă și a schimbat subiectul.
– Pe ce stradă locuiești?
– Pe strada Fericirii.
– Ce coincidență! Tocmai pe acolo trec acum, sunt cu bicicleta. Ajung la intersecție. Mă întorc, spune-mi la ce număr să vin.
– Tu glumești acum, așa-i? aproape mă cuprinse panica.
– Nu glumesc, serios, spune-mi unde să vin. Blocurile alea înalte? Eu vin cu bicicleta, tu ieși la geam să te văd. Ca-n Romeo și Julieta.
– Auzi, băiatule, eu sunt o femeie asumată. Dacă e așa cum spui, cobor și ne cunoaștem. Plus că nu văd la distanță.
– Perfect, la ce număr mă întorc?
– La 69 și nu, nu e vreun apropo. Dar nu sunt aranjată deloc, să știi.
– Hai, coboară liniștită. Vreau să te văd naturală, nu Barbie.
Am închis, m-am învârtit ca o găină beată prin casă, nevenindu-mi să cred ce se întâmplă. La urma urmei, voiam să-l văd. Gândeam că poate e urât și, numai bine, nu ne mai pierdem vremea cu discuții aiurea. Nu mi-am mai schimbat hainele. M-am privit în oglindă: o pereche de blugi rupți în genunchi, o bluză maro, puțin decoltată, ochelarii de soare pe cap. M-am încălțat și am coborât. Ieșind din scara blocului, precum o divă în drumul spre revendicarea unui Oscar, îl văd pe tip lângă bicicletă. Noroc că ochelarii de soare nu-mi erau pe ochi. S-ar fi aburit, cu siguranță. O bunăciune de bărbat ca el, rar îi este dat unei femei să vadă. ”Ăsta da castravete – delicios!”, îmi spuneam amuzată, în gând. Înalt, bine făcut, cu trăsături superbe – un bărbat FRUMOS. Ne-am scanat reciproc, din cap până în picioare, și i-am întins mâna, sigură pe mine:
– Adelina, în mod oficial!
– Adelin, îmi pare bine! mi-a zâmbit cu poftă, de parcă eram un copănel fraged de puicuță, numai bun de înfulecat.
No Comments