Blestemul copilului (fragment)

Severus este unul dintre cei mai blânzi bărbați pe care îi cunosc. Calm, devotat, sincer și mereu gata să ajute orice persoană aflată în impas, mi-a fost alături în ultimii ani, consultându-ne mereu cu privire la cele mai diverse probleme. Trecut prin multe greutăți, dar păstrându-și verticalitatea, am simțit în el sprijinul de care am nevoie. Deși este mai mic ca vârstă decât mine, maturitatea lui m-a ajutat de nenumărate ori. De asemenea, dispune de o lumină nu doar în privire, ci și în suflet. Acea lumină care-mi ghidează și mie pașii prin bezna pe care o resimt.

După ce am terminat baia, am intrat în cameră cu teamă. Trăiesc cu acest sentiment, din ce în ce mai pregnant, fără să îl mai pot controla. Dar teama are o rădăcină, iar de această dată nu este vorba de teama învățată în copilărie, atunci când mama mă bătea cu tulpinele trandafirilor de plastic, în absența tatei. Tata reprezintă singura icoană sfântă a cărei voce îmi alungă supărările. Însă această voce caldă este umbrită de urletele mamei care încă își manifestă ecoul în conștiința copilului nevindecat pe care îl ascund în cele mai adânci unghere. Îl protejez. Nu mai am curajul de a-l descoperi pentru a fi rănit din nou.

Îmi este frică să stau singură. Tocmai pentru că mă simt privită în permanență. Deși nu este nimeni în preajma mea, singurătatea a devenit o incertitudine din cauza acestei senzații care nu mă părăsește. Iar zgomotele venite din neant, dese și puternice, mă înfioară.

M-am așezat în pat, în încercarea de a adormi, însă o bufnitură puternică, venind de această dată din bucătărie, m-a cutremurat. Am închis ochii, am tras și plapuma peste față, reușind într-un final să adorm. Trei vrăjitoare dansau în jurul unui foc în visul meu. Trei țigănci cu părul lung și ochi mistuitori, cu flăcări în loc de pupile, se țineau de mână, cântând într-o limbă necunoscută. S-au oprit subit, întorcându-se spre mine. Trei urlete de fiară au cuprins pădurea, izbucnite din gurile lor ce nu erau decât găuri negre. Flăcările le-au ieșit din orbite, arzându-le trupurile. Dar focul s-a stins la fel de brusc, rămânând în jurul scrumului trei cranii din care stoluri de ciori ieșeau, înegrind cerul. Am urinat pe mine. În vis.

M-au trezit tunetele. O dimineață apocaliptică se desfășura dincolo de geam. Cerul întunecat era brăzdat de fulgere portocalii. O durere surdă se instala în spatele ochiului meu drept. Am apucat telefonul pentru a vedea cât este ora. Ceasurile au devenit accesorii. 7:00, iar alarma nu a sunat. Am dat plapuma la o parte pentru a mă ridica. Pe gamba dreaptă am observat o vânătaie proaspătă, de dimensiunea unei monede. Încercam să-mi dau seama dacă uitasem de vreo lovitură recentă. Nici vorbă, sunt sensibilă la durere, precum somnul mi-e distrus de orice zgomot minor. Aș fi ținut minte, cu siguranță. Încercând să nu dau prea mare importanță acestui incident, m-am ridicat din pat, cu intenția de a mă îndrepta spre bucătărie pentru a-mi pregăti cafeaua – unica dependență, aș spune. După Andrei. În holul dintre cameră și bucătărie, o oglindă imensă atârnă pe peretele umbrit. Am făcut un popas pentru a mă privi. Ochii mei căprui îi revedeam negri. Complet negri. M-am tulburat pentru un moment, dar timpul nu-mi permitea să analizez jocurile de lumini și umbre. Era vineri și deja riscam să întârzii la birou. Am băut cafeaua pe grabă, am făcut un duș și am plecat la muncă. Durerea din spatele ochiului drept mă urmărea peste tot.

Am simțit că ziua a trecut mai repede decât în mod obișnuit, iar după-amiaza am trecut pe acasă să-mi iau bagajul. Urma să petrec week-end-ul la Monica, în orașul vecin, o prietenă mai veche, dar nu atât de apropiată precum credeam inițial. Obișnuiesc să le dau oamenilor senzația că suntem foarte apropiați, dar mai devreme sau mai târziu, mă îndepărtez de ei. Involuntar.

Ajunsă acasă, am intrat val-vârtej în cameră să apuc bagajul. O stare apăsătoare m-a întristat instant. În drumul spre ieșire, am observat cu coada ochiului cioburi împrăștiate pe gresie. Pentru o fracțiune de secundă, inima mi s-a oprit. Locuiesc singură, nimeni nu are cheia apartamentului meu, nu era cu putință ca acea cană să se fi spart singură. Am lăsat bagajul, am apucat mătura și am strâns mizeria. Dar o parte din cană era intactă încă. Cea cu imaginea mea printată. Fusese un cadou de la Monica. Am aruncat cioburile, enervată, gândindu-mă că poate am lăsat eu cana pe marginea dulapului și a alunecat ulterior. Până să ajung din nou la bagaj, ușa de la intrare s-a deschis scârțâind. Eram pe hol, între cameră și ușa deschisă, privind cu spaimă dincolo de ea. Beatrice, mintea îți joacă feste, iar vântul suflă cu putere, îmi spuneam în gând. Am ieșit în fugă, încercând să las în urmă orice gând negativ.

10687210_689298751169355_763711649836275985_n

 

 

4 Comments
  • Geo
    Postat la 23:19h, 04 august Răspunde

    Frumos fragment, îmi place! 😍

  • Iosif
    Postat la 17:57h, 06 august Răspunde

    Astept cu drag lansarea si, bineînteles sa citesc tot ce scrii, deoarece de la început am constatay ca scrii cu Sufletul !
    O seara sublima, Suflet drag !

Post A Comment